Suveranitate digitală, dependență reală: paradoxul Indiei tehnologice
India a construit cel mai mare proiect de modernizare tehnologică din lumea în curs de dezvoltare. Problema e că l-a construit pe nisip împrumutat din Silicon Valley.
Există o scenă în «O scrisoare pierdută» pe care Caragiale o construiește cu o precizie aproape cruelă: personajele vorbesc despre onoare, despre principii, despre binele public, în timp ce fiecare mișcare a lor urmărește exact contrariul. Îmi amintesc de ea ori de câte ori citesc despre «Make in India», despre «Atmanirbhar Bharat» sau despre orice altă inițiativă prin care statul indian promite, cu trompete și bannere, că de data aceasta chiar va rupe lanțul dependenței de Occident. Retorica e impecabilă. Realitatea statistică e dezastruoasă. Și distanța dintre ele e tocmai locul unde se nasc cele mai interesante eseuri de economie politică.
Dwaipayan Banerjee, într-o analiză publicată de Rest of World, disecă această contradicție cu instrumentele unui cercetător care știe că cifrele nu mint, chiar dacă politicienii o fac cu grație. Teza lui e simplă și devastatoare: India a transformat lupta pentru suveranitate tehnologică într-un spectacol al dependenței, iar Silicon Valley aplaudă din culise, mulțumit că a primit atât talentul uman, cât și piața de consum, fără să cedeze nimic esențial în schimb.
Tehnocrații și visul neterminat al independenței
Istoria computing-ului indian e, în esență, o istorie a drumurilor neluate. Există, în orice biografie națională, acele momente de bifurcație în care o alegere diferită ar fi produs o lume diferită. Indienii au avut mai multe astfel de momente, începând cu primele decenii după independența din 1947, când o clasă de tehnocrați educați la Cambridge și la MIT a încercat să construiască o industrie tehnologică autohtonă cu adevărat suverană. Institutul Tata de Cercetare Fundamentală, TIFR, a reprezentat pentru scurt timp speranța că India poate produce nu doar programatori de calitate mondială, ci și hardware propriu, o înțelegere integrată a tehnologiei, de la tranzistor la sistem de operare.
Problema acestor tehnocrați, pe care Banerjee o formulează cu o luciditate care amintește de Cioran în momentele lui mai puțin nihiliste, a fost că au confundat soluția tehnică cu transformarea socială. Au crezut că dacă construiești computerul potrivit, dacă formezi oamenii potriviți, dacă instalezi infrastructura potrivită, restul urmează de la sine. E o eroare de logică pe care o recunosc și în alte contexte: gândirea magică a modernizării, convingerea că tehnologia poate scurtcircuita istoria, că poți sări peste secole de dezvoltare instituțională și socială apăsând butonul corect.
Dar structurile capitalismului global s-au dovedit mai adaptabile decât orice plan de cinci ani. Fiecare tentativă de a construi capacitate indigenă s-a lovit de un sistem internațional care prefera India ca furnizor de talente ieftine și ca piață captivă, nu ca competitor tehnologic. Și, treptat, elita tehnocrată indiană a acceptat acest rol, convingându-se că e o formă de succes. Că a exporta ingineri la Google și a importa iPhone-uri fabricate nominal pe teritoriu indian constituie, cumva, o victorie pentru suveranitate.
Borges ar fi găsit în asta material pentru o nuvelă: un imperiu care se eliberează de colonizator și descoperă că a interiorizat atât de profund logica colonizatorului, încât reproduce singur structurile dependenței, fără să mai aibă nevoie de niciun administrator britanic care să o impună de sus.
«Make in India»: un epitaf cu fanfară
Lansată în 2014 cu un entuziasm pe care nu l-am mai văzut în comunicarea politică decât la inaugurările de poduri care cad după doi ani, inițiativa «Make in India» a lui Narendra Modi promitea nimic mai puțin decât transformarea Indiei în «noua fabrică a lumii». Țintele erau formulate cu precizia unui plan sovietic din epoca stalinistă: 12-14% creștere industrială anuală, 100 de milioane de locuri de muncă noi în producție până în 2022, creșterea ponderii manufacturii în PIB la 25%. Numerele aveau acea calitate hipnotică a ambițiilor care nu au nicio legătură cu analiza condițiilor reale.
Un deceniu mai târziu, bilanțul e ceea ce Banerjee numește, cu o elegantă cruzime, un epitaf pentru ambițiile industriale ale Indiei. Ponderea manufacturii în valoarea adăugată brută a scăzut la 14,7% în 2022-2023, cel mai jos nivel din 1968-1969, adică din epoca pe care economiștii o numeau cu resemnare «rata hindusă de creștere», acel 3,5% anual care părea condamnarea eternă a subcontinentului. Sectorul nu a creat locuri de muncă, ci a pierdut aproape un milion de angajați între 2016-2017 și 2022-2023. Investițiile străine directe au crescut spectaculos, de la 36 miliarde la 85 miliarde de dolari anual, dar din 80 de miliarde de dolari în investiții externe, abia 21 de miliarde s-au tradus în capacitate manufacturieră reală.
Există o diferență fundamentală între a atrage capital și a construi capacitate. Un investitor care deschide un call center sau un centru de servicii IT în India aduce dolari, dar nu aduce know-how, nu aduce lanțuri de aprovizionare locale, nu aduce acea înțelegere organică a proceselor de producție care face diferența pe termen lung. India a primit banii, dar nu și lecția. Nouă sectoare, dominate de servicii IT, au absorbit majoritatea fluxurilor de investiții după 2017, în timp ce manufactura propriu-zisă, răspândită subțire în 53 de sectoare, a primit abia 30% din investițiile externe totale.
Ironia pe care Banerjee o subliniază cu o satisfacție pe care o înțeleg perfect este că «Atmanirbhar Bharat Abhiyan», rebrandingul din 2020 al aceleiași inițiative, tradus în română ca «India auto-suficientă», a adâncit dependența de import. Un program numit al auto-suficienței care produce mai multă dependență. Nu e o eroare de implementare. E o contradicție structurală pe care nicio campanie de marketing nu o poate acoperi la infinit.
Cercetarea și dezvoltarea, sau cum să-ți hipotechezi viitorul
Dacă cifrele despre manufactură sunt îngrijorătoare, cele despre cercetare și dezvoltare sunt cu adevărat alarmante. Cheltuielile pentru R&D au scăzut de la un deja modest 0,83% din PIB în 2009-2010 la un schelet de 0,64% în 2020-2021. Sectorul privat, care ar trebui teoretic să fie motorul inovației într-o economie de piață, și-a redus contribuția de la 45,2% la 40,8% din totalul cheltuielilor de cercetare. India a ajuns în situația paradoxală în care instituțiile publice acoperă mai mult de jumătate din R&D național, nu pentru că statul e puternic și vizionar, ci pentru că sectorul privat a abdicat pur și simplu de la această responsabilitate.
Comparația cu China e, în acest context, aproape obscenă în diferența pe care o revelează. În timp ce India stagna la 2,9% din cheltuielile globale de R&D, China a ajuns la 22,8% până în 2017, depășind orice altă țară cu excepția Statelor Unite. Diferența nu e de ritm, e de viziune. China a decis, la un moment dat, că vrea să producă tehnologie, nu doar să o consume sau să o intermedieze. India a decis, implicit, că e mai confortabil să fie furnizor de talente pentru Silicon Valley decât să construiască propriul Silicon Valley. E o alegere legitimă, dar nu una compatibilă cu retorica suveranității.
Susan Sontag scria undeva că fotografiile nu creează o relație morală cu lumea, ci o relație estetică. Cred că ceva similar se întâmplă cu statisticile în discursul politic indian: ele sunt folosite estetic, selectiv, pentru a crea impresia de progres, nu pentru a ghida decizii reale. FDI-ul crescut e prezentat ca dovadă a puterii tehnologice, în timp ce R&D-ul în colaps e ignorat convenabil. Dar R&D-ul e tocmai ceea ce separă o economie care produce tehnologie de una care o consumă. E diferența dintre a scrie codul și a rula codul altcuiva.
Umberto Eco ar fi recunoscut în asta un semn fără referent: un semnificant al suveranității tehnologice care plutește liber, fără să fie ancorat în nicio realitate materială corespunzătoare. India produce discursul suveranității. Altcineva produce tehnologia.
Silicon Valley și talentul care nu se mai întoarce
Relația dintre India și Silicon Valley e una dintre cele mai fascinante asimetrii ale economiei globale contemporane. India furnizează o proporție remarcabilă din forța de muncă înalt calificată a industriei tech americane: ingineri, manageri de produs, fondatori de startup-uri, CEO-uri de companii Fortune 500. Sundar Pichai la Google, Satya Nadella la Microsoft, Shantanu Narayen la Adobe. Lista e lungă și impresionantă și e citată cu mândrie în discursul public indian ca dovadă a excelenței umane a subcontimentului.
Problema e că această excelență funcționează în beneficiul economiei americane, nu al celei indiene. Fiecare inginer indian care construiește produse pentru Google sau Meta adaugă valoare acționarilor americani, nu ecosistemului tehnologic indian. Iar India, în schimb, devine piață captivă pentru aceleași produse pe care le-a ajutat să le construiască. Plătești cu talentul tău cel mai bun pentru a cumpăra produsele construite cu talentul tău cel mai bun. E un aranjament pe care Banerjee îl descrie ca pe o formă de dependență camuflată în limbajul parteneriatului global.
Există, desigur, și returnuri. Diaspora indiană din Silicon Valley a finanțat startup-uri în India, a adus conexiuni și know-how. Bangalore a crescut ca ecosistem tech tocmai pe această infrastructură de rețele transnaționale. Dar și Bangalore e, în esență, un centru de servicii pentru companii occidentale, nu un centru de inovație care produce tehnologie proprie cu piețe globale. E o diferență pe care economiștii o numesc «value capture»: cine capturează valoarea finală a inovației. Și în cazul Indian IT, răspunsul e aproape invariabil: nu India.
Aadhaar și iluzia suveranității prin supraveghere
Sistemul biometric Aadhaar e poate cel mai interesant studiu de caz în ceea ce Banerjee numește «soluții tehnice la probleme sociale». Cu peste 1,3 miliarde de identități înregistrate, Aadhaar e cel mai mare sistem de identificare biometrică din lume, o realizare tehnică autentică, fără îndoială. Statul indian l-a prezentat ca instrument de incluziune financiară, ca modalitate de a conecta cetățenii marginalizați la serviciile publice, ca fundament al guvernanței digitale moderne.
Dar critica pe care cercetătorii de politici publice o aduc Aadhaar e că rezolvă o problemă definită tehnic, ignorând dimensiunea socială și politică a excluderii. Dacă un cetățean nu are acces la servicii publice pentru că trăiește în sărăcie, pentru că aparține unei caste discriminate, pentru că e analfabet, pentru că e femeie într-o regiune cu norme patriarhale stricte, un număr biometric nu schimbă niciuna din aceste realități. Îi dă o identitate digitală, dar nu îi schimbă condițiile materiale. Și, între timp, creează o infrastructură de supraveghere de stat cu potențial de abuz care ar fi făcut invidios orice regim autoritar din istoria secolului XX.
Eliade ar fi găsit în Aadhaar o mitologie modernă: mitul numărului salvator, credința că dacă dai fiecărui cetățean un identificator unic, ordinea cosmică se restabilește. E o formă de gândire magică îmbrăcată în cod și algoritmi. Și e simptomatică pentru modul în care statul indian a ajuns să creadă că orice problemă socială are o soluție digitală, că inegalitatea se rezolvă cu o aplicație, că sărăcia se adresează cu un sistem de plăți mobile. Aceeași logică a identificării biometrice ca soluție universală se regăsește în tendințele globale de supraveghere digitală, unde datele faciale devin monedă de schimb între stat și cetățean.
Demonetizarea din 2016, când Modi a retras brusc din circulație 86% din numerarul aflat în economie, a urmat aceeași logică: forțează financializarea, împinge oamenii spre sisteme de plată digitale, și astfel modernizezi economia. Că milioane de lucrători din sectorul informal au rămas fără mijloace de subzistență pentru luni de zile, că micii comercianți au pierdut afaceri construite în ani, că economia a suferit un șoc din care efectele negative au durat ani, toate acestea erau «costuri ale tranziției». Tehnologia ca scop în sine, nu ca mijloc pentru bunăstarea oamenilor.
Ce înseamnă, de fapt, suveranitatea tehnologică
Întrebarea pe care Banerjee o lasă implicit deschisă, și pe care eu vreau să o adresez explicit, e: ce ar arăta o suveranitate tehnologică autentică? Nu cea retorică, nu cea de pe bannere și din discursurile de la inaugurări, ci una reală, măsurabilă, durabilă?
Ar arăta, în primul rând, ca cheltuieli substanțiale pentru cercetare și dezvoltare. Nu 0,64% din PIB, ci ceva comparabil cu Coreea de Sud, care investește 4,8%, sau cu Israel, care depășește 5%. Ar arăta ca o politică industrială care nu se rezumă la stimulente fiscale pentru investitori străini, ci construiește activ capacitate locală, inclusiv prin protecționism selectiv în sectoarele strategice, exact ceea ce au făcut Japonia, Coreea și, da, China în fazele lor de catch-up tehnologic. Ar arăta ca o separare mai puțin netă între software și hardware, ca o înțelegere că nu poți fi suveran digital dacă tot hardware-ul tău vine din Taiwan sau din China.
Ar arăta, mai ales, ca o onestitate față de propria populație despre ce înseamnă cu adevărat progresul tehnologic și cine beneficiază de el. Naționalismul tehnologic, în forma lui actuală indiană, e un spectacol pentru clasa medie urbană, pentru cei care au smartphone-uri și conturi bancare și pot accesa serviciile digitale ale statului. Cei 800 de milioane de indieni care trăiesc în mediul rural sau în economia informală nu sunt beneficiarii acestei modernizări, ci sunt cel mult obiectele ei, populații care trebuie «digitalizate», «financializate», «incluse» în sistemele pe care alții le-au construit pentru ei.
Nichita Stănescu scria că «nu există decât o singură patrie: libertatea». Parafrazând, aș spune că nu există decât o singură suveranitate tehnologică autentică: cea care produce, nu cea care consumă. Și că distanța dintre a produce și a consuma nu se acoperă cu campanii de marketing, oricât de bine ar suna în engleză sau în hindi. Întrebarea cine construiește, de fapt, tehnologia nu e una retorică, e una care decide cine deține viitorul.
India are toate ingredientele pentru o suveranitate tehnologică reală: o populație enormă, o diasporă educată, o tradiție matematică și științifică autentică, instituții de cercetare cu potențial. Ce îi lipsește e voința politică de a face alegeri dificile, de a investi pe termen lung în loc să colecționeze titluri de presă pe termen scurt, de a admite că suveranitatea nu se declară, ci se construiește, laborios, cu bani și timp și răbdare. Până atunci, naționalismul tehnologic indian va rămâne ceea ce e acum: un discurs elegant despre independență, rostit pe un telefon asamblat în China, cu software scris în California, de un politician care va zbura mâine la un forum la Davos.
inspired by: India's tech sovereignty ... »
Erudit cultural cu un ochi pentru absurd. Conectează trecutul cu prezentul prin referințe neașteptate și analize surprinzătoare.
Ai putea citi și
Anthropic dă în judecată Pentagonul. Și Pentagonul nici măcar nu comentează.
Compania care a refuzat să lase armata americană să facă ce vrea cu AI-ul ei a ajuns în instanță. Miza: sute de milioane de dolari, un precedent constituțional și întrebarea dacă o firmă tech mai are voie să spună nu.
Calculatorul tău șoptește secrete. De 80 de ani. Și nimeni nu te-a avertizat.
TEMPEST, tehnica de spionaj inventată pe vremea lui Stalin, funcționează și pe laptopul tău din 2026. Congresul american tocmai a descoperit că populația civilă e complet neprotejată.
Democrațiile Putrezesc. România a Putrezit de Mult.
Transparency International confirmă ce știam deja: democrațiile se descompun de la interior. SUA a căzut la minimul istoric, media globală a atins cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu. România, cu 45 din 100, nu mai e excepția — e doar pioniera.
